standardul porumbeilor uzbeci

PORUMBELUL JUCĂTOR UZBEC

Jucătorii din Uzbekistan, menţionaţi în “Standardele germane ale raselor de porumbei”, este numai un tip dintr-un grup de rase având mici asemănări una cu alta în măsura în care lungimile ciocului şi capului, moţurile şi culoarea sunt luate în considerare.
Nici în fosta Uniune Sovietică, nici în Uzbekistanul de azi nu erau cunoscuţi sub numele de Jucători uzbeci aşa cum îi denumeşte standardul german. Numai recent, dar într-o conexiune diferită, cuvântul « uzbec » este atribuit acestei rase. W. Saradzan, în cartea sa „Tauben, Tauben, Tauben“ (Taschkent, Verlag Mechnat 1989) îi numeşte Porumbei de spectacol din Uzbekistan şi menţionează următoarele tipuri :
“Andishanian” – care sunt cu cioc lung, încălţaţi şi moţaţi.
“Samarkandian” – care sunt cu cioc lung, încălţaţi şi cu capul neted (nemoţaţi).
“Cioc scurt” – care au numele in funcţie de culoarea penajului.
Romanov şi Rasbesov folosesc termenul “Tashkentian” pentru porumbeii cu cioc scurt. Este vorba de un cioc aproape scurt. Standardul german trebuie sa adere la această idee atât in creşterea cât şi arbitrarea porumbeilor. Saradzan descrie ciocul similar: « Ciocul are tendinţa de a fi scurt; este în general alb şi numai la câteva culori de penaj se admite să fie gri ».

Ornamentele capului

Porumbeii cu cioc scurt prezintă variate împodobiri ale capului: moţ pe cioc, dublu moţ, cap frizat (sau buclat, constă din învârtecuşuri de pene răspândite pe tot capul), ˝moţ˝ deasupra fiecărui ochi (˝sprâncene˝) şi favoriţi care sunt o răsucire a penelor la colţurile ciocului (numiţi « mustaţă » în standardul german).
Sunt, de altfel, şi exemplare cu capul neted, dar ele sunt de departe prea puţin apreciate în ţara lor de origine. Moţul poate fi unul mic şi curbat, cu sau fără rozete, sau în formă de cazma. Moţul nazal poate fi ridicat sau este o rozetă întreagă sau pe jumătate. Posibilităţile de combinare conduc la o multitudine de înfăţişări diferite. În plus, aceştia se întâlnesc în 80 de culori ale penajului.

Acrobaţiile aeriene

În literatura columbofilă rusă, jucătorul uzbec este cuprins în grupa « boinije golubi ». Traducerea corectă este de porumbei care se lansează sau porumbei care pocnesc (plesnesc din aripi). In Ukraina aceşti porumbei de zbor sunt numiţi « făcători de zgomot ». În Caucazul de Nord sunt cunoscuţi ca « Bij » În Azerbaidjan ca « Jucători acrobaţi ». La noi, regretatul Feliciu Bonaţiu i-a numit « Jucători bătători uzbeci » Vasiliev şi Derk scrie că zborul acestor porumbei este evocator pentru cel al jucătorilor. Ei lovesc aripile lor una de alta (bat din aripi, de unde şi numele lor de « plesnitori » sau « bătători ») şi din când în când se opresc puţin în aer apoi fac tumbe în faţă cu mare viteză de rotaţie în acest timp urcând câţiva metri pe verticală. Această mişcare dă impresia unei coloane (stâlp)făcute în aer. Aceste performanţe sunt numite « stop ». Unii columbofili români numesc aceasta « face stâlpul ». Mişcarea se termină cu batere din aripi şi tumbă.
Romanov şi Rasbesov dau o descriere mai apropiată pentru acest tip de zbor: «porumbei care fac tumba înainte şi a căror zbor ia poziţia de coloană când a fost atinsă înălţimea de zbor şi care plesnesc aripile lor astfel încât se aud de la distanţă sunt numiţi Boinije».
Ambele surse bibliografice, şi de asemeni Saradzhan, presupun că ˝bătătorii˝ sunt de origine iraniană. Autorii sunt de asemeni de acord că modul (maniera) fundamental de zbor a fost conservat. Zborurile tip coloană (stâlp) care sunt repetate şi care pot atinge o înălţime de 10-15 metri au fost raportate de mai mulţi crescători. Astfel de zboruri pot dura până la cinci ore. Până la începutul secolului trecut, demonstraţiile de zbor au fost organizate în Uzbekistan sub numele de « Sautkani ». W. Saradzhan regretă declinul drastic al abilităţilor de zbor printre porumbeii de expoziţie de astăzi.

Istoricul rasei

Aceşti porumbei au o istorie foarte interesantă şi nu se poate neglija faptul că Toboşarii vechi ruseşti cu moţ pe cioc au jucat un rol în dezvoltarea acestei rase.
Emirii din Buhara a colectat mai multe rase din Asia şi le-au conservat caracteristicile specifice. După căderea Emirilor, porumbeii au ajuns la crescătorii din Samarkand şi Namangan şi au fost luaţi în îngrijire de aceştia. În 1922, crescătorul Marshall a reuşit să achiziţioneze câţiva din voliera Emirului de Tashkent.
Acest emir a creat un porumbel dublu moţat prin încrucişarea păsărilor locale cu un moţ (pe ceafă) cu cele din Iran cu moţ deasupra ciocului. Fiu lui a continuat munca tatălui său.
În timpul celui de al doilea război mondial numeroase păsări s-au pierdut. Refacerea după război a fost dificilă. Un club fondat in 1969 în Tashkent a avut o existenţă foarte scurtă. 1986 este anul re-înfiinţării pentru Clubul Raselor din Uzbekistan. A fost stabilit un sistem de 100 puncte pentru aprecierea porumbeilor de expoziţie. A fost prevăzută acordarea de punte distincte pentru ornamentele capului şi culoare, dar cu accentuare generală asupra siluetei, încălţăturii, ciocului, capului şi ornamentelor capului. Cei cu capul neted sunt judecaţi mai sever în ceea ce priveşte ciocul şi încălţătura decât cei moţaţi. La păsările cu desen al penajului, culorile şi desenul conduc la judecarea mai puţin gravă asupra altor elemente arbitrate. (Adică mai mult accent pe culoare şi model şi mai lejeră aprecierea celorlalte aspecte). Ca recunoaştere sunt date diplome şi titluri de campion.
Primii « tashkenti » au fost aduşi în Germania în anii `70. Erau păsări modeste în binecunoscutele culori alb şi argintiu. Porumbeii uzbeci unicolori şi cei cu gât roşu sunt preferaţii actuali la expoziţiile germane.

Seducătoarele culori descrise de W. Saradsan

Porumbeii Jucători din Uzbekistan pot fi întâlniţi în următoarele culori:
Tschinny.
1. Tschinny propriu-zis – sunt în general coloraţi în roşu, aripile sunt albe, extremităţile aripilor sunt roşii, iar capul şi coada sunt albe.
2. Nowatty- Tschinny- culoarea de bază este galbenul, aripile sunt albe, extremităţile aripilor sunt galbene, iar capul şi coada sunt albe.
3. Kyzyl –Tschinny – culoare roşie, capul, coada şi încălţătura sunt albe.
4. Karapat-Tschinny – culoare roşie, capul, coada şi încălţătura sunt albe. Diferă de Kyzyl –Tschinny prin prezenţa de pene negre pe corp.
5. Kapkan-Tschinny – alb cu pieptul roşu sau galben şi diferite pene negre pe corp.


Tschelkary (Ţelcari, Chelkary (engleză)). (Varietăţi de almond)
1. Tschelkar adevărat – cenuşiu marmorat ( gri cu pete distribuite pe suprafaţa penei).
2. Kara tschelkar – cenuşiu marmorat cu pete negre pe tot corpul.
3. Nowatty-tschelkar – galben deschis cu pene de culoare negru-roşcat pe corp.
4. Kyzyl-tschelkar – cenuşiu marmorat cu nuanţă roşie şi câteva pete negre pe corp.
5. Ok-tschelkar – cenuşiu pal cu pene de culoare negru-ciocănit.

Mallya (Mallija)
1. Mallya veritabilă – cenuşiu intens cu dungi negru închis pe aripi.
2. Ok- mallya – culoare bej.
3. Kyzyl-mallya – castaniu intens (ciocolatiu cu nuanţă de cireaşă coaptă).
Kara -mallya – castaniu închis (intens).

Avlaki.
1. Avlak veritabil – alb, cu pete de culori diferite.
2. Savzy-avlak – alb cu pete albastru deschis şi două dungi pe părţile laterale.
3. Kyzyl-avlak – alb cu pete roşii.
4. Novatty-avlak – alb, petele sunt de culoare galbenă sau galben pal.
5. Kara-avlak – alb cu pete negre.
6. Kuran-avlak – alb cu pete de culoare roşie-cenuşie.

Sotchi. (Tigraţi de culoare deschisă şi tigraţi întunecaţi).
1. Ok-sotchi – Alb cu pete pe cap şi umeri şi pene colorate dispuse izolat pe corp.
2. Kara-sotchi – negru cu capul alb, părţile laterale bălţate, coada neagră şi încălţătura albă.
3. Kyzyl-sotchi – alb cu pene roşii pe trunchi.

Hakkya.
1. Kara-hakkya – corpul negru, capul, coada şi încălţătura sunt albe, vârful aripilor albe (aminteşte de culoarea coţofenei sau a porumbelului de Elster), imagine aeriană cruciformă.
2. Kyuyuk-hakkya – albastru cenuşiu, cap alb, vârful aripilor şi coada albe.

Shirkhodzzy.
1. Shirkhodzzy – culoarea generală brun-albăstrui, pieptul alb, coada albă (model de pelican).
2. Mallya-shirkhodzzy – culoarea şoarecelui cu pieptul având puncte (pene) albe.
3. Ok-mallya-schirhodssy – bej având pieptul stropit cu puncte albe.
4. Kara-mallya-schirhodssy – culoarea închisă a oţelului cu puncte albe în zona pieptului.
5. Kyzyl-mallya-shirkhodzzy – coloare de ciocolată cu puncte albe în zona pieptului.
6. Kysyl-schirhodssy – roşu cu pieptul stropit cu puncte albe.
7. Nowatty-schirhodssy – galben având pieptul stropit cu puncte albe.
8. Kara-schirhodssy – negru, iar pieptul având puncte albe.

Ruyany.
1. Ruyan – roşu aprins.
2. Kara-rujan – roşu-brun cu lac negru pe pene.

Udy (udâ)- albastru pal, pieptul de culoare bronz albastru-cenuşiu, dungi pe aripi.
Tasman. Galben pal dungat, cu chenare pal închis in coadă.
Gulsar. Negru sau castaniu, capul stropit cu alb.
Kukcha. Brun cenuşiu cu pieptul marmorat cu alb.
Kara – zok. Brun pal cu penele din regiunea cloacei albe.
Gulbadam. Alb cu ochii albi, gâtul cu pete roşii sau galbene.
Novatty. Pasăre de culoare galben curat.



Kara – novatty. Galben închis, cu mai multe pene colorate pe corp.
Alb curat.
Negru curat (coleopter).



Toate aceste sub-grupe au următoarele caracteristici comune: toţi porumbeii enumeraţi pot fi cu capul neted (nemoţat), cu un singur moţ pe ceafă cu un singur moţ pe cioc, cu două moţuri sau cu capul frizat. La porumbeii frizaţi, tot capul este acoperit cu pene buclate.
Toţi aceşti porumbei au „şoşoni“ şi „pinteni“. Cu cât penele încălţăturii („şoşonii“ şi „pintenii“) sunt mai lungi, cu atât este mai preţios porumbelul.
Tipic pentru aceşti porumbei este un penaj ferm şi dens, un cap rotund, o frunte abruptă, înaltă în unghi obtuz , un cioc scurt fără fante (cu cât mai scurt cu atât mai bine) cu piele bine cerată, favoriţi şi barbă.
Ochii sunt la toţi albi, genele deschise şi de asemeni albe (excepţie face varietatea de porumbei alb pur la care ochii sunt negri).
Dintre toţi, mai preţioşi sunt cei cu moţ frontal, cei cu două moţuri şi frizaţii, la aceştia din urmă capul este acoperit în întregime de frumoase rozete derulate.
Porumbeii încălţaţi uzbeci sunt foarte răspândişi nu numai în Asia Centrală, ci şi în multe alte regiuni ale fostei Uniuni Sovietice. Pentru coordonarea eforturilor tuturor columbofililor care cultivă această rasă, clubul din Tashkent a elaborate standardul raselor pentru porumbeii de frumuseţe şi cei de zbor. Astfel s-a ratificat scara de apreciere a acestor porumbei după un sistem cu 100 puncte de notare.
În ceea ce priveşte jucătorii uzbeci a căror semn distinctiv este încălţătura, este vorba de porumbei de talie medie cu penajul des şi corpul uşor alungit. Spatele face o linie dreaptă cu coada compusă din 12 pene. Aripile se sprijină pe coadă. Statura este joasă, picioarele fiind scurte şi bine încălţate. Încălţătura este rotunjită, fără goluri, ˝pintenul˝ lung este dens şi îmbinat perfect cu penele piciorului (penele ˝pintenului˝ şi ˝şoşonului˝ formează un evantai). Pieptul este larg, proeminent; gâtul alungit este puţin repliat, capul rotund sau oval, ciocul este aproape scurt, gros, în principal alb, dar la anumite varietăţi de culoare este gri, genele albe. Ochii mari, expresivi au culoarea în funcţie de coloritul penajului: gri deschis, de perlă (albi) şi respectiv neagră.

Pentru porumbeii uzbeci încălţaţi, sunt caracteristice câteva forme de moţuri pentru cel frontal şi cel din spatele capului. Exigenţa principală asupra moţurilor este existenţa lor şi forma corectă a acestora. La dublu moţaţi se admit toate formele existente de moţuri pentru frunte şi ceafă. Pentru cei cu moţ pe cioc – toate formele de moţ frontal. Pentru frizaţi sau ˝buclaţi˝ standardul prevede prezenţa unui moţ numai în maniera unei scufii plasate jos şi care nu afectează forma capului. Un astfel de moţ are tendinţa la extindere.

Lipsuri (defecte) admisibile: picioare de lungime medie; corp scurtat; capul puţin alungit de moţul din spate la porumbeii dublu moţaţi; Ciocul apropiindu-se de valoarea medie a lungimii, dacă este gros şi se înscrie în linia curbă a capului.

Defecte inadmisibile: încălţătura subţire a picioarelor ( penele ˝încălţării˝ au minimum 6 centimetri, iar cele ale ˝pintenelui˝ cel puţin 4 centimetri); moţul din faţă în formă de corn sau de secure; moţul din spate tăiat într-o parte sau cu goluri ; capul alungit; ciocul lung şi subţire; cioc neînchis bine; ochi galbeni sau roşii sau de culori diferite; gene negre, galbene sau roşii; coloraţia penajului necorespunzătoare standardului.

O particularitate a porumbeilor uzbeci încălţaţi – paleta de culori ale penajului foarte bogată. Există în jur de 80 culori diferite, care se subîmpart în patru grupe de culori: alb, unicolor, dungat şi multicolor.

Scara de punctare este făcută ţinând cont de particularităţile fiecăreia din cele patru grupe de culori (după exterior) şi existenţa desenului penajului. Se iau în considerare elementele structurale ale penajului capului (˝sprâncenele˝, moţurile, ˝favoriţii¨) întâlnite la multe linii de uzbeci încălţaţi. Aceste elemente intensifică decorativitatea porumbelului, dezvoltarea lor pare a fi interesantă şi de perspectivă. Aproape la toate varietăţile ele sunt estimate până la 5 puncte. Semnele totale la toate subgrupele de porumbei coloraţi sunt apreciate egal.
Pentru porumbeii albi cresc exigenţele faţă de valoarea ciocului, deoarece pentru majoritatea porumbeilor albi calitatea şi forma ciocului este mai bine cultivată decât pentru cei din celelalte grupe de culoare. În cazul porumbeilor albi în locul aprecierii pentru coloraţia penajului, se înserează aprecierea pentru ˝sprâncenele˝, moţurile, ˝favoriţii¨ formate de penele capului şi aici se dau puncte.

La celelalte grupe de porumbei coloraţi, cea mai mare sumă de puncte este calculată pentru coloraţia penajului. Alături de cioc, aceasta este unul din elementele cel mai dificil de perfecţionat.
În ceea ce priveşte penajul picioarelor, la aprecierea de concurs, pentru toate grupele de culoare se acceptă la arbitraj porumbeii cu lungimea încălţăturii de cel puţin 7 cm şi ˝pintenii˝ de cel puţin 5 cm lungime.

Legat de coloritul penajului, în grupele de porumbei cu regiuni corporale diferit colorate, se acordă până la 20 puncte pentru coloritul total şi până la 5 puncte pentru zonele de culoare.

Moţurile. Aprecierea totală pentru moţuri – până la 20 puncte. Pentru dublu-moţaţi, până la 15 puncte pentru moţul frontal şi până la 5 puncte pentru cel din spate. La cei cu moţ pe cioc varietăţile de moţ se estimează la aproximativ 20 puncte. La ˝frizaţi˝ se estimează până la 20 puncte moţul extins ca nişte bucle.
Numai la porumbeii uzbeci încălţaţi se întâlneşte o astfel de varietate de moţuri. Practic la aceştia apar toate formele de moţ cunoscute la porumbei.

Pentru porumbeii nemoţaţi (cap neted) se creşte exigenţa faţă de valoarea încălţării, pentru pinteni şi în ce priveşte ciocul, pentru că este mai uşor să fie dezvolte aceste caracteristici în absenţa moţului.

Aprecierea porumbeilor uzbeci încălţaţi după sistemul de 100 puncte.
Elementele estimării Grupele de culori şi varietăţile
Alb Unicolor, dungat, multicolor
Dublumoţat, Moţ frontal, Frizat Nemoţat (cap neted) Dublumoţat, Moţ frontal, Frizat Nemoţat (cap neted)
1. Apreciere generală:
estimarea în boxă 5 5 5 5
estimarea în mână 5 5 5 5
2. “Sprâncenele” 5 5 - -
3. “Mustăţile” 5 5 - -
4. “Favoriţii” 5 5 - -
5. Coloraţia penajului - - 25 25
6. Încălţările 10 15 10 15
7. “Pintenii” 10 15 10 15
8. “Moţurile” 20 - 20 -
9. Ciocul 25 35 15 25
10. Ochii 5 5 5 5
11. Genele 5 5 5 5
Suma punctelor 100 100 100 100


Există următoarele semne distinctive specifice rasei uzbece:

1. Kara-sotchi au penajul de pui negru complet. După prima năpârlire porumbeii schimbă culoarea iniţială şi capătă culoarea brumat, alb cu pete.

2. Gulbadam au primul penaj roşu sau galben. După schimbarea penelor de pui, ei devin albi cu o ˝barbă˝ roşie sau galbenă si mai multe pete mici pe cap.

3. Tschelkary au prima culoare cenuşie (sau mucedă). După prima năpârlire devin marmoraţi. Marmorarea se măreşte cu fiecare schimbare a penelor. La vârsta de 10-12 ani, porumbeii sunt complet negri.

4. Tschinny debutează cu penaj roşu. După prima năpârlire ( cam la trei luni) ei au pieptul roşu şi părţile laterale pestriţe. După a doua năpârlire (un an mai târziu), ei capătă culoare alb-roşu cu mai mult penaj alb pe corp.

5. Gulsar au penajul de pui negru sau castaniu, dar după a treia năpârlire capul lor devine alb.

6. Awlaki spre deosebire de Tschinny, Kara-Sotschi şi Gulsary sunt de la început cu culoarea naturală, aceasta neschimbându-se după năpârlire.

Toate aceste semne distinctive sunt caracteristice numai pentru varietate de porumbei numiţi jucători uzbeci de frumuseţe (show type).

Porumbeii ˝Bia˝ uzbeci de zbor în prezentarea lui W. Saradsan

Cu câteva decenii în urmă porumbeii din Uzbekistan erau încă antrenaţi sistematic. Ei erau celebri pentru performanţele lor de zbor şi dispoziţia pentru bătut din aripi. Era dată mai multă atenţie calităţilor de zbor decât aspectului decorativ. Astăzi, aceşti porumbei sunt ţinuţi în voliere de către cei mai mulţi crescători datorită fricii de a-i pierde. Porumbeii numai zboară de loc. O parte dintre crescători se limitează la deplasarea în voliere mari, dar fără zbor liber. Porumbeii sunt privaţi în acest caz de posibilitatea de a învăţa să ˝joace˝. Ei decolează numai de pe acoperiş pentru a se aşeza pe antena de televiziune şi apoi pentru revenire. Numai o parte nesemnificativă dintre crescători îşi mai antrenează ˝elevii˝ lor pentru zbor şi joc. Dar aceste păsări zboară la mică înălţime făcând puţine tumbe fără a ajunge să realizeze ˝stâlpul˝.
Se poate vedea uneori într-un asemenea zbor jucători excelenţi şi ˝bătători˝, dar când se aşează, se observă că cel mai adesea este un exemplar fără moţuri sau cu moţuri incorecte şi încălţătura mică. Un porumbel cu două moţuri zburător şi ˝bătător˝ este o raritate.
Se pot întâlni deseori dublu-moţaţi cu aripile trenate sau cu gât tremurător. Probabil că amatorii de îmbunătăţirea calităţilor decorative încrucişează jucătorii uzbeci dublu-moţaţi cu exemplare din alte rase.

Porumbeii trebuie antrenaţi în fiecare zi. Mulţi columbofili fac să zboare porumbeii începând de la ora 18.00. Aceşti porumbei sunt numiţi ˝paigari˝. Porumbei bia de zbor au o particularitate, dacă nu zboară sistematic, ei devin ˝giria˝, adică ei flirtează (fac curte porumbiţelor) şi nu mai pot zbura. Antrenamentul de zbor al porumbeilor tineri începe imediat ce puiandrii prind a se hrăni singuri şi zboară pe acoperiş. În timpul iernii, porumbeii de volieră se separă de porumbiţe. Porumbeii ˝bătători˝ de zbor rămân împreună.

Jucătorilor de zbor li se dă înainte de zbor puţină mâncare şi sunt făcuţi să bea apă, iar după revenire sunt hrăniţi la saţietate.

Norma zilnică de hrană pentru porumbeii care zboară sunt, pentru condiţiile din Uzbekistan: 15 g grâu, 15 g porumb, 25 g mei, precum şi minerale şi furaj verde pe care porumbeii le găsesc plimbându-se prin curte. Porumbeii de volieră primesc furaj din cereale cu masă verde (20 g grâu, 20 g porumb, 10 g mei) şi furaje minerale, piatră roşie mărunţită, sare, argilă de construcţii (cărămidă pisată). În medie, cantitatea de furaje pentru un porumbel de volieră este 35-40 grame pe zi, iar pentru cei buni de zbor – pînă la 50-60 grame.